Porumbelul moralist

Cu ce vine la pachet Sufletul Pereche
10 aprilie 2020
Paradoxul femeii independente
25 mai 2020

Porumbelul moralist

Oare porumbeii învată din greșeli mai mult decât noi?

Mi-am aplecat urechea la firul ierbii să ascult ciripeala veselă a porumbeilor din fața unui părculeț de copii absolut gol., I-am zărit un pic mai încolo, pe o străduță, pe iarba din fața unei case. Erau vreo 10-12 porumbei la un loc si păreau fericiți.

Se întrebau și tare se mai mirau cum de sunt străzile atat de pustii si mai ales, cum de în părculețul altă dată plin ochi de mame si de copii mancînd semințe, alune, înghețată, pufuleți, de țipetele lor vesele si cristaline, acum era gol. Plutea o liniște mormantală înfiorătoare, dar în același timp liniștitoare, chiar sublimă, de îți puteai auzi până și propriile gânduri.

Porumbeii nu-și puteau explica unde au dispărut toți oamenii și copii lor, lăsandu-le lor atata loc sub soare la început de primăvara. Porumbița către porumbelul ei:

-E așa de bine dragul meu acum, nu mă mai sperii cand ciugulesc în iarbă de zgomotul infernal al roților mașinilor turate la maxim și nici nu mă mai înec în fumul dens scos non-stop de ele. Oare ce s-o fi întamplat, unde puteau să dispară așa toți oamenii deodată?

-Nu știu dragă, o fi vreun război, dar nu se poate să fie, pentru că atunci cand zburăm, nu am mai auzit deloc avioane. Dacă ar fi zburat zilele acestea și vărul nostru și nu acum 2 luni, casă ne anunțe că au ieșit puii lui din ouă, nu s-ar mai fi lovit de geamul unui avion.

-Of, sărmanul , și nici prietenul nostru, știi tu, frumosul trupei, cu penele lui albe strălucitoare nu ar mai fi alunecat pe ambalajul aruncat pe jos, orbit de razele soarelui reflectate de folia lui.

-Mi-e dor de copii, ei erau fericiți, veseli si dornici să ne dădea de mâncare. Acum poate îi învată părinții lor că ambalajele aruncate alandala ne buimăcesc nu numai pe noi păsările ci și pe alte vietăți. Și poate cand vor ieși vor merge mai des cu bicicletele în aerul curat și mai puțin cu mașinile alea care ne calcă o grămada de rubedenii.

-Da, ar fi așa frumos! Și poate și-ar zambi mai des în loc să claxoneze și să țipe nervoși unii la alții! Erau atatea claxoane, mai știi? Mancam repede și fugeam în liniștea pădurii de la marginea orașului pentru că nu mai reușeam să ne auzim si înțelege unul pe altul.

-E Pandemie ! se auzi, grav, vocea celui mai bătran dintre ei. S-au speriat rău oamenii de un virus, le e teamă să nu se îmbolnăvească și stau ascunși în casele lor. Acum știu și ei ce este frica! dudui el. Le e teama să nu ia virusul din praf, din aer, de pe mâncare.. Au început să poarte măști și mănuși și multe dintre ele ajung pe jos. Aveți grijă să nu vă răniți, încurcându-vă în ele!

-Oare cat ține pandemia aceasta ? Pentru noi e mai bine…

-Oricat ar dura, minune ar fi dacă oamenii s-ar schimba și ar fi mai atenți la natură, la vocea mamei Terra! E chiar greu să le înțelegi indiferența! spuse abătut bătranul porumbel. Poate copii oamenilor vor construi grădini și piste pentru biciclete, vor planta copaci și astfel vor țese împreună cu puii nostri o mare panză a armoniei în care să se legene bătrana Terra. Dacă nu o vor face, vom insista să le atragem atenția cu câte un c*c*t plasat strategic pe mașinile lor, imediat după momentul spălării ei! conchise el solemn.

„O schimbare de scară: alături de umiliții și obidiții dintotdeauna, un nou personaj și-a făcut intrarea pe scena Istoriei: Pământul. Iar sarcina noastră este să facem în așa fel, încât leagănul nostru să nu ne devină mormânt comun.” Pascal Bruckner